Un roman ca bradul

Am pornit mai demult de la Satu Mare cu un tren de noapte la clasa a II a. Erau mai multi in compartiment care au coborat pe la tintele calatoriilor lor. Vigilent ca astia sa nu coboare si cu ceva din bagajul meu, somnul a fost pe ultimul loc. Dupa Brasov am ramas doar cu un batran ciolanos, curat imbracat si proaspat parca o calatorie, o noapte de nesomn, erau nimic pentru el. Avea o privire agera si dupa o noapte de sedere in amortire, doar ochii deschisi lucind in lumina garilor trecute, s-a apucat sa isi despacheteze slana, ceapa, paine de casa si ce mai avea la el, asezandu-le frumos pe o panza alba. M-a imbiat la festinul sau dar era prea dimineata pentru asa un meniu. Satul, dupa o dusca doua de tarie, a strans totul spunand cu parere de rau ca ar fi vrut sa ii tin companie. Asa am intrat in vorba. Era pe drumuri ca sa isi vada fiica ce avea familia in Bucuresti. Mi-a povestit suferintele lui. Era roman neaos si cand a inceput al doilea razboi mondial era de varsta incorporarii. Ii venise ordinul de recrutare romanesc dar prin intortochelile politicianiste ale marilor „barbati ai neamului” care ne-au condus tot timpul cu mare grija doar de sufletele si hoiturile lor nemernice, satul lui a trecut la inamicii de atunci. Incorporarea s-a facut deci in armata cu care Romania setoasa de razboi, grasa ca o gaina ce cotcodaceste langa gura cascata de foame a lupului, plina de multe bogatii care au tinut razboiul, era in lupta. Privit cu ura si scepticism de comandanti a fost trimis in cele mai periculoase actiuni alaturi de alti romanasi si din alte natii subjugate... care majoritatea au ramas sa putrezeasca pe aiurea. Statura si vointa, credinta in Dumnezeu spunea el, si o sansa aproape unica l-au salvat si la incheiere a fost viu, venind acasa ani de zile a fost dusmanit de data asta de ai lui. Reprosuri, nedreptati, marginalizare. El si-a vazut de treaba. A intemeiat o familie cu o femeie vrednica, ea ii pregatise cu dragoste mancarea. Am ajuns taca taca in Gara de Nord. O femeie frumoasa, cu trasaturile batranului l-a imbratisat cu toata dragostea pe peron. Ne-am salutat si am plecat fiecare unde trebuia sa ajungem. Imi staruie si acum in minte intrebarea batranului: De ce e atata rautate pe lume, de ce tot aia asupriti de cei puternici au inrosit campurile de lupta. Cehi, ucrainieni, romani au luptat unul impotriva fratelui de sange. Apoi totul s-a impaciuit in dauna acelorasi amarati. Ramasi fara resursele risipite pe tot felul campanii distrugatoare, rupti pentru toata viata de fratii impotriva carora au luptat daca au apucat sa supravietuiasca, oamenii si-au dus crucea. Norocul l-a ajutat pe acel brad de om. Acum pe peronul pestrit de lume era fericit. Imi spusese ca mult timp, sub obida semenilor nu-i venea sa creada ca mai traieste. Nemernicii imbuibati de azi serbeaza nu ca inainte sfarsitul macelurilor, ci inceputul. Cand cei ca ei imbogatiti prin hotie au aruncat in lupte gloata de multe ori in izmene si cu bate fara sa le pese, ei erau in locuri sigure ca doar reprezentau natiunea. Azi leprele serbeaza, tin cuvantari. Poate batranul acela demn si falnic a fost o nalucire a mea dar fratele lui Rebreanu, despre care nu se mai spune nimic, inlocuit fiind de tot felul de mari spirite si "capodopere" in bonton cu noile vremuri unele tarsaite pe covoare rosii si premiate cu fast ca pe vremuri filmul lui Ciulei in alta lume... o fi minciuna si el cu a lui "Padure a spanzuratilor"?