Mihai Eminescu

In fiecare an de ziua nasterii lui Eminescu autorul acestei carti depunea pios o floare la mormantul aceluia care in viata a fost un paria si apoi a oferit prilej chiar pentru dusmanii sai sa ramana in istorie ridicandu-l pe un piedestal care chiar fara mainile lor patate de sange, poate, intr-un ceas de dreptate nationala l-ar fi avut... Si in loc sa fie dat exemplu pentru minunatele lui trairi din toate etapele vietii puse in mod magistral in versuri, alterate acum pentru tinerii postumani de porcariile bagate pe gat de politicile consumatoriste, el este o unealta in mainile altor patati de scarna tradarii si imbuibarii ca motive de ura intre natii, numai permanenta scindare a societatii fiind benefica aducerii popoarelor la stadiul de animale domestice.

Iarta-i doamne si odihneste sufletul diafan al poetului si poate o data va fi si el tratat de romani asa cum a fost cel mai sensibil si maret poet al lor.

O carte minunata despre minunea romaneasca in care aici la noi ca "pretuire" s-a aruncat cu o piatra care a distrus-o!

Colinde, colinde

de Mihai Eminescu

Colinde, colinde,

E vremea colindelor,

Caci gheata se-ntinde

Asemeni oglinzilor.

Si tremura brazii

Mișcând rămurele,

Caci noaptea de azi-i

Când scânteie stelele.

Se bucur copiii,

Copii și fetele,

De dragul Mariei

Își piaptăna pletele…

De dragul Mariei

Si al Mântuitorului

Lucește pe ceruri

O sta călătorului.

Din revista Magazin nr. 51 (2873) din 20 decembrie 2012

Minunat a spus Marin Sorescu constiinta, frumusetea si idealurile unui neam trebuie sa poarte un nume si acela e Eminescu.

Toata mizeria traita de peste 20 de ani dispare si sufletul ti se primeneste cand vezi ca o data cu ea apare din negura uitarii un asemenea filigran de cuvinte care arata de fapt ce simt de mii de ani locuitorii acestor locuri...

Un geniu clarvazator si prea mare pentru un popor atat de meschin, a sfarsit cu creierii imprastiati pe caldaram. Ceea ce sesiza acum atata timp e pentru un popor care e atras de tot ce e mizerabil, care a distrus ceea ce s-a construit cu atata munca, care e acum ametit de porcarii de doi bani. Un stat in care totul e fara esenta, condus doar pentru furt si distrugere unde ajunge, ca poetul... doborat si nenorocit...

Ca orice e azi, alegerea zilei de 15 ianuarie ca zi a Culturii, eu i-as spune inculturii cand tot ce priveste acest domeniu e la pamant, "statuile" oribile din Bucurestii ultimilor ani, create pe bani grei dati unor "autori" de nimic, majoritatea manifestatiilor gen teatru cu actori in pielea goala etc. Declinul scolii, banii aruncati cu dedicatii clare celor care corespund cerintelor momentului. Indecent e ca se sarbatoreste omul care a sfarsit cu creierii minunati imprastiati pe pavaj, ca toti patriotii adevarati distrusi de acei nimeni care parca e un blestem precum balaurul din povestile romanilor perpetueaza si culmea serbeaza la prezidii si cu lacrimi de crocodili asemenea zile. Poimaine e a zapezii. Culmea birocratiei. Putina decenta oameni buni. Cat mai multi cititori, cat mai multa carte, cultura romaneasca adevarata asta ne trebuie. Parerea mea.

Invierea (fragmente)

de MIHAI EMINESCU

Nimica inainte-ti e omul ca un fulg,

Si-acest nimic iti cere o raza mangaioasa,

In palcuri sunatoare de plansete duioase

A noastre rugi, Parinte, organelor se smulg.

Apoi din nou tacere, cutremur si sfiala

Si negrul intuneric se sperie de soapte…

Douasprezece pasuri rasuna…miez de noapte

Deodata-n negre ziduri lumina da navala

Un clocot lung de glasuri viu de bucurie…

Colo-n altar se uita si preoti si popor,

Cum din mormant rasare Hristos invingator,

Iar inimile noastre s-unesc in armonie:

Cantari si laude-naltam

Noi, Tie, Unuia,

Primindu-L cu psalme si ramuri,

Plecati-va, neamuri,

Cantand Aleluia!

Hristos au inviat din morti,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte calcand-o,

Lumina ducand-o

Celor din morminte.

(din ziarul Lumina de vineri 13 aprilie 2012)

La Baltatesti

Loc binecuvântat de Dumnezeu,

Unde am retrăit un pic şi eu,

În vechea, neîntinata şi frumoasa Românie,

Scăpând pentru o clipă,

Din prosteasca actuală mare nebunie.

Aici vitele mai rumegă pe câmp molcom,

Omul mai ştie că trebuie să fie mereu Om,

Natura-ţi dă multă putere,

Te scapă de himere şi durere.

Am trecut şi prin Pădurea de Argint,

Simţind o boare, un alint,

Mândria spiritului „românescu”

Ştiind că pe aicea a iubit şi a creat

Al nostru mare Eminescu...

Bălţăteşti – Neamţ, 

26 septembrie 2006
Angel Proorocu

.................................................................................................................................................................................

Titu Maiorescu l-a cunoscut îndeaproape pe Eminescu. În studiul Eminescu și poeziile sale, publicat în 1889, anul morții lui Eminescu, Maiorescu scrie:

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienației declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

Maiorescu crede că Eminescu nu a fost nici fericit, nici nefericit și că personalitatea lui nu a fost influențată de evenimente exterioare.

„Eminescu, din punct de vedere al egoismului cel mai nepăsător om ce și-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simțământ prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă, iacă nota lui caracteristică în melancolie, ca și în veselie.”

„Cuvintele de amor fericit și nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepțiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva și ține cu desăvârșire în mărginirea ei. Ca și Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip irealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, și el, cu melancolie impersonală, își căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării și a poeziei.”

„Viața lui externă e simplu de povestit, și nu credem că în tot decursul ei să fi avut vreo întâmplare dinafară o înrâurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie ființă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc.”

Ca o concluzie, Maiorescu afirmă că Eminescu nu a suferit din cauza unor lipsuri materiale.

„A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuința o expresie nepotrivită cu individualitatea lui și pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepțiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenței nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câștiga singur, îl susținea tatăl său și-l ajutau amicii. Iar recunoașterile publice le-a disprețuit totdeauna.”

.............................................................................................................................

Contrariat de afirmațiile lui Maiorescu, Caragiale ripostează cu vehemență în articolul Ironie din 1890.

„Îmi vine destul de greu să contrazic niște autorități în materie literară, știind bine cât le iritează contrazicerea și cât de primejdioasă e iritația lor pentru soarta și reputația unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă; a fost o nenorocită realitate, și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! Doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață! … A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim?”

„S-a susținut că disprețuia averea… E un neadevăr – pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine… vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aci cu siguranța că afară de teorii fanteziste, psihologice, etnice, etice, estetice șcl. nu voi căpăta nicio dezmințire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el, foarte aproape vreme îndelungată și știu cât de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. L-am văzut destul de adesea scrâșnind din lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ținta, cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârșire… da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta, și mai ales acelora ce trebuiau s-o înțeleagă nespusă.”

Caragiale nu neagă existența trăsăturilor descrise de Maiorescu, dar afirmă că ele erau însoțite de manifestări nestăpânite de o violență extremă. Astfel, viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între perioade de liniște și seninătate și altele, de implicare nestăpânită în evenimentele care aveau loc în preajma lui.

„Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui.

Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese … Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca «Luceafărul lui – nemuritor și rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cânte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Sakiamuni."

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Pentru asemenea oameni contactul cu realitatea exterioară este dificil de cele mai multe ori și le transformă viața într-o continuă confruntare.

„Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prieteni. Dar era și un om ciudat! El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate. Dacă nu avea vreo supărare, și-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el știa să și-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era și de tot sărac.”

„În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.”

În deplin acord cu Maiorescu, și Caragiale subliniază înzestrarea intelectuală remarcabilă a lui Eminescu, dar și încrederea nezdruncinată în geniul său.

„Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.”

„Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”

Vlahuta

LUI EMINESCU

Tot mai citesc măiastra-ți carte,

Deși ți-o știu pe dinafară:

Parcă urmând șirul de slove,

Ce-a tale gânduri sămănară,

Mă duc tot mai afund cu mintea

În lumile de frumuseți,

Ce-au izvorât, eterni luceferi,

Din noaptea tristei tale vieți...

Și te-nțeleg te simt aproape:

Cu-aceeași suferință-n față,

Cu ochii gânditori și galeși,

Sătul de trudnica-ți viață.

A, nu mă mir că ți se dete

O zodie atât de tristă,

Că, zbuciumat de-atâtea patimi,

Râvnești pe cei ce nu există,

Și că potop de negre gânduri

Se strâng și ți se zbat sub frunte:

Pe veci întunecații nouri

Sunt frații vârfului de munte!

O, dacă geniul, ce scoase,

Ca din adâncul unei mări,

Din fundul inimii zdrobite,

Comoara asta de cântări,

Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ți tâmpla

De flăcările năbușite,

Ce-ți luminau ale gândirii

Împărății nețărmurite,

Și de-ar fi fost lăsat prin lume

Să treci ca orice om de rând,

Ce lesne-ai fi pus frâu durerii

Și răzvrătitului tău gând!

Și cât de fără de păsare

Ai fi privit atunci la toate

Mizeriile-n cari lumea

Ursită-i pururea să-noate!

Dar ți-a fost dat să fii deasupra

Acestor inimi seci și strimte.

Și tu să-nduri toată durerea

Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi tu plânsul tuturora...

Din zbuciumul eternei lupte.

Să smulgi fulgerătoare versuri,

Bucăți din inima ta rupte...

S-aprinzi în bolta vremii astri

Din zborul tristului tău gând...

Văpaie!... Ce-o să-i pese lumii

Că tu te mistui luminând?

https://www.ganduriledintrepagini.com/cele-mai-frumoase-citate-de-la-mihai-eminescu-1/

1. „Egalitatea nu există decât în matematică.”

2. „Ocazia e iute la fugă şi leneşă la întors.”

3. „Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi.”

4. „Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.”

5. „De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâșiem.”

6. „Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere…”

8. „Dacă nu pricepem ceva, să zicem mai bine că nu pricepem decât să-i dăm o explicaţie falsă.”

9. „Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.”

10. „Citeşte! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei şi imagini, din care vei întocmi înţelesul şi filosofia vieţii.”

11. „Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.”

12. „Oamenii se împart în două categorii: unii caută și nu găsesc, alții găsesc și nu sunt mulțumiți.”

13. „Copiii români sunt încărcaţi cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta în capetele lor. Aceşti copii nu învaţă nimic, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila şi scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi. Vezi tineri care au învăţat latineşte, greceşte, istoria universală, logică şi psihologie, ştiinţe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul şi… cu toate astea, nu ştiu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce au părăsit şcoala au uitat tot…”

14. „Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”

15. „Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are.”

16. „Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii „patrioţilor” trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde „patrioţii” au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui „patriot”.”

17. „Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”

18. „Omul are atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna sclav.”

19. „Geniul, în zdreanţă sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne!”

20. „Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă.”

21. „Toate sunt mărginite, durerea nu…”

22. „Presiunea înjoseşte, pasiunea înalţă.”

23. „Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră.”

24. „Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.”

25. „Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele.”

26. „Totul ia timp… și timpul ia tot.”

............................................................................................................................ 

“Eminescu este unul din exemplarele splendide pe care le-a produs umaniatea.El este cel dintậi care a dat un stil sufletului romậnesc si cel dintậi romận in care s-a facut fuziunea cea mai serioasa a sufletului daco-roman cu cultura occidentala. Garabet Ibraileanu "Poezii”

 “A vorbi de poet este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta…Nu poate sa ajunga vorba pậna la el,fara sa-i supere tacerea.Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene,din departare,delicata lui singurateca slava. Intr-un fel Eminescu e sfậntul preacurat al ghiersului romậnesc. Pentru pietatea noastra depasita,dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri. Fiind foarte romận, Eminescu e universal.”                                   Tudor Arghezi, "Cuvậnt inainte”

“Eminescu n-a trebuit sa se lupte cu limba, asa cum au facut unii din emulii sai de mai tarziu. I-a fost de ajuns sa se aseza in curentul limbii si sa-si inalte panzele in directia in care sufla duhul ei.”Tudor Vianu

“Mintea lui Eminescu lucreazã cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creatiei, adicã cu cele mai inalte concepte fãurite de ratiunea omului. Printre acestea, ideea eternitãtii stãpaneste mintea sa intr-asemenea mãsurã, incat una din atitudinile cele mai obisnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor in perspectiva eternitãtii. Este, in toatã poezia lui Eminescu, o considerare a lucrurilor foarte de sus si foarte de departe, dintr-un punct de vedere care rusineazã orice ingustime a mintii, orice egoism limitat. Marea superioritate intelectualã a poetului este una din formale cele mai izbitoare ale manifestãrii lui si aceea care explicã prestigiul atat de covarsitor al operei sale.” Tudor Vianu "Caiete critice”

“Iubirea eminesciana este deopotriva cu a lui Tristan in drama lui Wagner. Un fir indoliat se intreteste cu bucuriile ei. Voluptatea se asociaza cu durerea, incat dulcea jale sau farmecul dureros fac parte dintre expresiile eminesciene cele mai tipice. Si poate ca tocmai acum, cand o doreste mai putin, poezia lui Eminescu atinge sensurile ei metafizice cele mai grave. In experienta iubirii a intuit Eminescu mai limpede resortul cel mai adanc al vietii, dorul nemarginit, dar si zadarniciile acestuia. Ceea ce s-a numit pesimismul eminescian este mai cu seama desteptarea brusca, in neimpacata lumina conceptuala, a omului care a dus pana la capat experienta iubirii.”Tudor Vianu

 "Eminescu reprezintă expresia maturizării estetice a romantismului literar".

Ştefan Radu Muşat,  "Constelaţii diamantine" (ianuarie 2017)

"Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă". Mircea Eliade, 1949

"Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită".

Nicolae Iorga

Eminescu a ridicat cântecul, basmul şi graiul popular la înălţimea scânteietoare a Luceafărului. Eusebiu Camilar

.............................................................................................................................

“Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe atunci în podu Mogoşoaii, deasupra unei tapiţerii, într’o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă mare de brad, cărţi multe ticsite pe nouă poliţă lungi ca de vr’o patru metri, o maşină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într’un colţ, ş’un cufăr vechiu; pe pereţi nici o cadră. Poetul era singur, într’un surtuc lung peste cămaşa de noapte. Prietenul care m’a condus îl cunoştea din copilărie, îşi ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n’am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra unui nou mod de a se măsura iuţeala apelor. Sficios, mă uitam la Eminescu, şi mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul lui negru, undulat, de sub care se dezvălia o frunte mare, palid la faţă, cu ochii adormiţi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi’n toate ale lui o expresie de o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într’o surdină dulce misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, un fluid de vieaţă şi de emoţiune, care uneori te înfioară ca nişte acorduri curioase, neaşteptate. Din ziua aceia am căutat să mă împrietenesc cu el. Mâncam adesea la acelaşi birt, şi multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” şi fumându-ne dejunul şi prânzul de a doua zi. El era pe atunci redactor la ziarul Timpul. Conştiincios şi muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutăţile gazetei. Câte nopţi petrecute cu condeiul în mână! Ş’a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c’un teanc mare de manuscrise intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informaţii, făcea corecturi, şi numai sara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci îşi aducea şi el aminte că e trudit şi n’a mâncat nimic în ziua aceea. Îmi pun mâinile la ochi şi trec repede peste acest şir de ani, în care Eminescu şi-a dat cea mai scumpă şi mai nobilă parte din vieaţa şi inteligenţa lui pentru… o mizerabilă bucăţică de pâine. Când veneau căldurile nesuferite ale verii, patronii de la „Timpul” plecau toţi pe la băi. Eminescu stătea niclintit în Bucureşti, mistuindu-se şi luptând până la jertfă pentru onoarea şi triumful altora, soldat credincios şi nefericit. Într’o zi m’am dus la tipografie să’l iau ca să mâncăm împreună. L’am găsit făcând corecturi. Era palid şi foarte obosit la faţă. – Uf, nu mai pot, nu mai pot, aş vrea să mă duc undeva la ţară, să mă odihnesc vr’o două săptămâni… – De ce nu te duci? – Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las în locul meu?… Asta era pe la sfârşitul lui Maiu. După o săptămână gazetele anunţau că Eminescu a înebunit. „Timpul” rămânea cu cele mai frumoase articole, ce s’au scris vr’odată în coloanele sale, şi cu părerea de rău că pierde un redactor, pe care nu’l mai putea găsi şi fără al cărui condei trebuia să moară. De aici încolo viaţa lui Eminescu, adânc sdruncinată de un lung exces de muncă şi de suferinţi, se scurge ca o agonie grea, penibilă, neînchipuit de dureroasă. Prietenii l’au trimes la Viena. Acolo a fost bine îngrijit, aproape restabilit. După doi ani l’am văzut în Iaşi. Era de o tristeţă şi de o melancolie sfâşietoare, blând ca şi înainte, dar silnic la vorbă, vecinic dus pe gânduri şi lipsit de orice voinţă. Avea deplina aducere aminte a oamenilor, a lucrurilor şi a tuturor întâmplărilor din urmă. Mă’ntreba cu interes de cunoscuţii lui din Bucureşti, ş’arăta o nespusă milă pentru cei săraci. Apoi iar, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de o nenorocire mare, se cufunda în gânduri, şi nu mai spunea nimic câte o jumătate de ceas. Numai îşi ridica ochii din când în când, şi împreunându-şi mâinile ofta de te’neca plânsul: „Of, Doamne!…” Şi iar punea ochii în pământ şi tăcea. Avea convingerea puternică că e pierdut, pentru el nu mai e de trăit şi ca într’o zi are să moară de foame. Ideia că n’are cu ce trăi îl chinuia şi zi şi noapte. De multe ori mi-a spus, blând încet, c’un glas ce părea vine dintr’o altă lume: „Tare-aş vrea s’adorm odată, şi să nu mă mai deştept”.

Sursa Internet