Hegel

Goethe

Anton Pann

Bolintineanu

Stefan Luchian

Ionel Teodoreanu

A scris minunat despre acea copilarie cand unii aveau de toate: liniste, siguranta, bunici, un cadru familial de vis, bun simt, educatie aleasa cu culeasa de la mintile cele mai antiumane... etc. etc...

Gib Mihaescu

Acasă la Gib Mihaescu

Am fost câteva zile în municipiul Drăgășani.  Soarta a voit ca părintii mei sa fie din locuri recunoscute ca așezări umane milenare, poate de aceea ascund în trecutul lor îndepărtat sau mai recent atâtea minuni, e normal, viata e mai plina la un om de peste 100 de ani decât a unui copil de vârsta școlara.... Mama era din Tulcea și tata, fiu de viticultor din Drăgășani.

Viata m-a purtat prin toată țara, nu pot spune ca în Drăgășani am stat prea mult vreodată.  De data aceasta am reușit sa avem și câteva clipe pentru suflet. Si sufletul se simte bine când pătrunzând în sufletul cuiva sau a ceva extrage frumusețe  dragoste, speranța . O astfel de incursiune în mica așezare a fost de data aceasta. S-a bazat pe lectura plăcuta a scrierilor lui Gib Mihaescu, în care parca precum in lacrima vitei de vie primăvara mustește viata din epoca sa. O lume surprinsa cu un spirit pătrunzător  cred eu unic tocmai datorita lumii specifice pe care a fotografiat-o cu măiestrie. Într-o prezentare de pe internet scrie sec:  „Gib I. Mihăescu (n. 23 aprilie 1894, Drăgășani - d. 19 octombrie 1935, București) a fost un prozator, romancier și un dramaturg român interbelic. A absolvit cursurile Colegiului Național "Carol I" din Craiova. Este autorul volumelor de nuvele Grandiflora în 1928 și Vedenia în 1929, al unor romane de analiză psihologică a apariției unor stări obsesive, îndeosebi erotice: Rusoaica (tradus și în limba slovacă), Brațul Andromedei, Femeia de ciocolată, Zilele și nopțile unui student întârziat, Donna Alba. A scris și piese de teatru (adunate în volumul Pavilionul cu umbre) și a purtat o interesantă corespondență cu Cezar Petrescu, Corneliu Moldovanu, Apriliana Medianu și Susanne Dovalova, din Bratislava. Romanele lui Mihăescu au influente rusești, mulți critici vorbind despre "dostoievskianism", însă textele sale, deși asemănătoare prin obiect, se deosebesc prin luciditate și limpezime de tenebrele și atmosfera neguroasă a operei lui Dostoievski. El a murit la vârsta de doar 41 de ani, bolnav de tuberculoză, și a fost înmormântat la Drăgășani. Valoarea operei lăsate în urma sa de Gib I. Mihaescu l-a așezat între marii nuveliști români și printre cei mai importanți romancieri ai literaturii noastre. La Drăgășani un colegiu național îi poartă numele, iar la Râmnicu Vâlcea o stradă este numită în cinstea lui. La Muzeul Literaturii Române sunt păstrate unele manuscrise ale sale.”

Aflat la cimitir am sesizat mormântul scriitorului, aliniat printre concitadinii săi  este la loc de frunte, alături de el sunt și mai modestii mei înaintași.

Am văzut bustul sau prin care mica urbe își arata mândria de a-l avea născut acolo. Recunoștința concitadinilor materializata prin semne materiale este vitala pentru năzuințele pe care le vor avea tinerii de aici.

O placa modesta  greu de reperat marchează eleganta casa unde a trăit și creat scriitorul. Din relatarea rudei sale care a făcut un gest minunat, ducând mai departe efortul înaintașilor de a păstra memoria și casa familiei, reiese ca efortul a fost dramatic. Devenita sediu de MAT (Monopol Alcool Tutun) de unde și vorba: „Vine omul de la MAT, obosit și chior de beat.”, sediu al unor instituții agricole de la care a rămas o ușa capitonata, casa a fost cumpărata de moștenitori,  asa a ajuns astăzi  ca bun privat sa oglindească faptul ca o familie de intelectuali poate tine aprinsa tradiția și valoarea autentica. Păstrat prin voia soartei mobilierul original da impresia unei incursiuni în alta lume. Aflat acolo te aștepți sa iți iei bastonul și pălăria și sa faci câțiva pași ca sa vezi amenajarea parculetului cu efortul picherului respectat de unii care îl considera inginer și a altora care admira nurii doamnei sale și îl disprețuiesc  O lume lipsita de griji pentru ca priceperea milenara într-o îndeletnicire rara și spornica precum producția vitivinicola făcea ca aici clasa medie și cea de sus sa aibă parte de un trai îmbelșugat  Aerul de casa locuita, disponibilitatea gazdei, care fără nici o pretenție de plata, se bucura când vede ca afirmația mea ca am citit scrierile multe zămislite în acea odaie, nu a fost vorba goala, grăbita însa de îndatoririle lăsate spre norocul nostru pentru a mai lua ceva de acasă  mirosul de must și budane din curțile din jur fac sa fie ceva diferit de vizita în aerul statut al unui muzeu.

Autorul Donei Alba are parte de viata chiar în lipsa, te aștepți  sa ii auzi tusea, sa îl vezi deschizând ușa și sa se așeze la masa de lucru inspirat de ceea ce a văzut în mica sa urbe. Spiritul lui acid, viata din opera sa ascundeau se vede la numai 40 de ani drama unui om care știa ca zilele ii sunt numărate...

București 8 septembrie 2012

Beecker Stowe

Charles Dickens

Marcus Tullius Cicero

Cicero spune că, în general, bătrâneţea e socotită odioasa pentru patru motive.

Primul este că trebuie să te retragi din viaţa activă. Contra-argumentele lui Cicero sunt de ordinul următor: retragerea e, de fapt, o şansă, pentru că poţi să te dedici integral vieţii contemplative, adică vieţii de reflecţie, de analiză şi de înţelegere pe care n-ai putut s-o practici câtă vreme erai angajat zi de zi în viaţa cetăţii sau în viaţa ta profesională.

Cum vă spuneam, şi creativitatea celui care se concentrează pe viaţa contemplativă este integrală, când omul este, totuşi, sănătos. Dar şi când e bolnav.

Bach, care a compus lucruri formidabile la bătrâneţe, avea toate bolile imaginabile, de la diabet până la o serie de atacuri cerebrale; dar nimic nu l-a impedicat să facă ce a făcut.

Sofocle, când era bătrân, a provocat enervarea moştenitorilor lui când au vrut să dovedească în faţa tribunalului că s-a prostit, că nu mai e capabil să administreze treburile familiei, ale gospodăriei ş.a.m.d. Pentru a se apăra, Sofocle a venit în faţa tribunalului şi a citit cu voce tare ultima lui producţie – Oedip la Colona, una din marile lui piese. După ce a terminat lectura, i-a întrebat pe cei din juriu dacă socotesc că cel care a scris un asemenea text este inapt să funcţioneze normal în familia lui. Aşadar, obiecţia cu retragerea din viaţa activă nu ţine, pentru că ai beneficiile contemplative specifice.

Al doilea lucru trist: şubrezirea corpului. Nu putem să fim atât de optimişti încât să spunem că bătrâneţea e scutită de neplăceri. Adevărul e că sunt foarte multe neplăceri. Şi că n-ai cum să nu te plângi din ce în ce mai des. Exerciţiul lamentaţiei devine o ocupaţie zilnică. Te plângi că nu mai ai puterea tinereţii, că nu mai ai memoria de altădată etc. Însă câtă putere vrei? Vrei să fii puternic ca un elefant? Ai vrut în tinereţe să ai puterea unui elefant? Şi ce fel de putere vrei? Dacă ai avea de ales – spune Cicero – între a fi gladiator şi a fi Platon, ce ai prefera? Să nu-mi spuneţi că aţi vrea să fiţi Platon cu nişte muşchi de gladiator, pentru că nu ţine, trebuie să vă specializați, la un moment dat.

În orice caz, e un pasaj foarte frumos în Iliada în care Homer spune că ar fi mai multă nevoie la Troia de zece Nestori decât de un Ajax, adică mai multă nevoie de zece înţelepţi, decât de un mare combatant. Depinde ce înţelegem prin „putere”, depinde de funcţionalitatea ei, depinde de modul cum o folosim.

Al treilea necaz: declinul plăcerilor senzuale. Cicero ne reaminteşte că toată viaţa noastră ni s-a spus, de cei mai vârstă, de profesori şi maeştri, că e bine să ne controlăm senzualitatea, că e bine să ne purtăm atent cu această ispită, care e atât de atrăgătoare şi atât de riscantă. De obicei, nu reuşim. Ei bine, la bătrâneţe căpătăm pe gratis ce n-am obţinut prin efort la tinereţe. Să zicem mersi că, fără nici un fel de bătaie de cap, suntem, în sfârşit, în situaţia de a deţine virtutea.

Bătrâneţea se bucură de alte plăceri.

 Una dintre ele e să fii înnconjurat de tineri şi să fii iubit de tineri. Nimic nu e mai răsplătitor pentru un om bătrân decât entuziasmul unor tineri care îl respectă şi care descoperă în acest fel câteva virtuţi pe care le pierd, în general, oamenii în ziua de azi: politeţea, respectul, filialitatea ş.a.m.d.

În sfârşit, a patra problemă legată de bătrâneţe e că se simte pe aproape moartea.

Cicero se străduieşte să ne vindece de această spaimă.

Replica lui Constantin Noica la acest subiect era: „E foarte curios Se moare de milioane de ani şi lumea nu s-a învăţat cu asta”.

Cicero spune că sunt, în fond, două variante: dacă sufletul nostru, după moarte, devine neant, atunci problema morţii e neglijabilă, nu contează, nu poţi să te lamentezi că devii echivalent cu un zero glorios. Dacă nu e aşa, atunci probabil că moartea e dezirabilă pentru că sufletul scapă, prin ea, de una dintre marile piedici când e vorba de gândire, înţelegere, cunoaştere: scapă de corp. Dacă sufletul poate gândi în limitele corpului, cu această povară asupra lui, cu atât mai mult va putea gândi când va fi liber de această povară. În consecinţă, sufletul nu are decât de câştigat.

Cicero mai spune un lucru supărător de adevărat: ideea că moartea se cuplează strict la bătrâneţe e un exces. Când moare un bătrân, spune el, ai sentimentul unei flăcări care se stinge de la sine, fără violenţă, fără intervenţii brutale din afară. Dramatică e moartea tinerilor. Când moare un tânăr, ai senzaţia unei flăcări peste care cade un torent. Şi, de fapt, se moare la toate vârstele. Ideea că nu se moare decât la bătrâneţe este o legendă, iar moartea la alte vârste decât la bătrâneţe este infinit mai dramatică, mai supărătoare, mai greu de explicat decât moartea unui bătrân care, în fond, e la un sfârşit de ciclu, la un sfârşit de recoltă şi nu se poate aştepta să rămână pe scenă la nesfârşit.

Mai mult – spune Cicero – la un anumit moment există şi un soi de saţietate de viaţă. Nu mai vrei. Ideea „aş vrea să iau totul de la început” – spune el – e din punct de vedere sportiv inacceptabilă. Un om care a încheiat o cursă nu vrea niciodată, când ajunge la capăt, să revină la linia de plecare şi să se tot învârtă dement pe acelaşi traseu.

Cicero vorbeşte şi de nemurirea sufletului ca fiind un argument liniştitor: oameni, mult mai inteligenţi decât noi toţi la un loc, au crezut în acest argument. Dacă Pascal a crezut asta, dacă Toma d’Aquino a crezut asta, dacă Cicero a crezut asta, n-o să fiu eu de partea lui Lenin, care nu crede asta. 

Ca să vin şi cu o notă personală: pentru mine, bătrâneţea şi moartea însăşi sunt o sursă uriaşă de curiozitate. Mă rog la Dumnezeu ca până în ultima clipă să rămân cu curiozitatea asta. Sunt foarte curios cum arată chestia. Cum se trece Dincolo. Sper să rămân curios şi să aflu ceva în cele din urmă, ceea ce nu mă îndoiesc că se va întâmpla.

Închei cu o vorbă de duh a unui psiholog american, James Hillman, care a scris o carte întreagă despre bătrâneţe: „A fi bătrân e o aventură.

Să ieşi din cadă şi să ajungi la telefon sau pur şi simplu să cobori câteva trepte implică tot atâtea riscuri ca o călătorie prin deşertul Gobi, călare pe o cămilă”.

Vă doresc să aveţi puterea, curajul şi curiozitatea să parcurgeţi această aventură bine dispuşi.

Sursa internet

Jean Paul Sartre

Marcus Aurelius

Magazin Istoric August 2017

De cam 2000 de ani!

In seria imparati nu ratati ca astia care conduc azi!

J. F. Cooper

Ovidiu

Ce fiinta mareata e OMUL ! Cam cand ma nasteam eu lumea culturala indiferent de oranduire serba 2000 de ani de la nasterea lui Pvblii Ovidii Nasonis ale carui Fastorum si alte scrieri datorita atator anonimi care au asigurat transcrieri si traduceri atata amar de vreme le putem avea in fata ochilor. Daca ar fi fost posibila o selectie sa nu poata sa fie pe lume toti nemernicii precum cei care au adus lumea la infernul de azi, cum ar fi aratat omenirea? Din pacate azi telenovelele, manelelele, jocurile pe internet, atatea si atatea nemernicii fac din marele tezaur cultural al omenirii un ceva stupid pe cale de disparitie...

Nichita Stanescu