Corina Chiriac

 

Vasile Eminovici

 

https://adevarul.ro/locale/botosani/descoperire-senzationala-mormantul-vasile-eminovici-bunicul-eminescu-originile-ardelenesti-poetului-1_5f96f0b25163ec42713d92b4/index.html

Ilarion Ciobanu

 

Poate cel mai mioritic actor roman, ca multe alte valori, fara facultatea de profil terminata dar trecut prin "facultatile" vietii. Meserii, rugby la nivel inalt atunci cand totul era valoare nu aiureala, roluri memorabile, chiar regizor al unui film si el mioritic, Mara, indragit de noi toti in Toate panzele sus, Ardelenii din Poplaca plecati in america, Comisarul Moldovan si cate altele, dovezi ale harului si romanismului sau autentic. A cerut si i s-a implinit dorinta de a fi incinerat si cenusa sa ii fie aruncata in Marea Neagra, acolo pe malul ei a fost chiar hamal, "antrenament" cam ca in boxul din opera lui Jack London unde era vorba de taietorii de lemne, pentru o cariera de varf in rugby! La asa romani sa ne uitam nu la...

Draga Olteanu Matei

 

Imagine de pe internet

Toata lumea este o scena a zis marele Will! Pe scena vietii noastre a aparut cinematografia si televiziunea acum preaplinul e dat de toate infinitarelile astea care fac creierele sa bubuie de nimic sau de prea rau! Ce vad astazi oamenii: toti analfabetii docti si doctori facuti la 3D care debiteaza din vidanja lor voita a se numi creier si cultura de VIP contrafacut de presa cu 0 impozite, toate mizeriile! Trebuie sa multumim lui Dumnezeu ca noi astia puturosii, hotii si nefolositorii de astazi am muls ani buni acea vaca de aur, Miorita laie, laie bucalaie cum o vreti numita cultura si arta romaneasca. Si intr-un panteon atunci cand va exista cine sa il creeze fara adausuri scarboase, Draga Olteanu merita sa fie distribuita acolo. Chirita e parca facuta sa fie ea, clondireasa cu dom Mitica tot ea, invitata la revelion cu robul ei Puiu cine putea fi, o mare actrita care a demonstrat ca nu numai starlete snur pot deveni zeite ale publicului ci si daca au har si rubicondele rotunjoare! 

La multi ani si mai ales sa traiti doamna!

Pele

Nu pot uita cum englezii l-au lasat sa marcheze un gol cu poarta goala pe Wembley, templul fotbalului, el fiind ultimul marcator deoarece urma sa se demoleze acea arena. Frumos gest dar pacat dupa mine pentru ca acolo in oul acela retezat s-au strans vocile a milioane de oameni care mancau fotbalul cu paine, am prins si eu in Tulcea mea asemenea barbati care aveau in ceasul biologic meciul si etapa din divizia unde jucau idolii lor. Erau vremuri cand la matineu si la meciul de baza se juca avand aceleasi ghete! Cand vad acum aceasta industrie in care doar cateva valori merita banii si ce bani imi e mila de amaratii de azi plimbati cu avioane, autocare pusi in stadioane din ce in ce mai mici ca nu prea e de joaca la 100.000 de inflacarati sa dai democratic cu bata electrica si alte delicii. Acum chiar Dumnezeu nu Doarme si pare sinistru dupa ce am trait viata si sonorul de demult sa vad la tv cum se joaca doar cu cativa privitori. Lumea se schimba dar unde e vacarmul de alta data, unde sunt oamenii aceia simpli, constiinciosi in viata lor banala dar care se transformau in altceva cand erau in tribune, in ceva frumos care acum nu mai exista. Pacat. Un mare jucator, patriot si om!

Dar cu marele nostru magician cum ramane! Ochii lui Dobrin au disparut o data cu tuica de alta data cu doua prune pe eticheta. Patriot consider si el pentru ca banii nu l-au atras unde nu avea pregatirea mintii sa acceada. El a fost acea minune care facea o tara sa manance aromatul si exceptionalul fotbal pe paine. Nu numai el, au fost multi dar Gascanul este si el mai modest evident inegalabil!

Stan si Bran

 

Spencer Tracy

 

Édith Piaf

(sursa Internet) 

Édith Piaf, şansonetista, textiera şi actrita, avea să influenţeze puternic culura franceză și europeană a secolului al 20-lea. Ea a consacrat, în Franța și în întreaga lume, genul muzical „chanson réaliste”, vocea și interpretările sale deosebite reflectând angoasele și frământările unei lumi a periferiei şi a sărăciei. În urma ei au rămas cântece nemuritoare, precum „Non, je ne regrette rien”, „La vie en rose” ori „Milord”, dar şi o poveste de viaţă construită dintr-un şir incredibil de evenimente nefericite, o întregă existenţă trăită sub spectrul tragediei.

Édith Giovanna Gassion, pe numele ei real, s-a născut „în braţele unui poliţist”, la 19 decembrie 1915, sub un felinar din strada Villette, din Paris, părinţii ei fiind Aneta Maillard, de origine italo-algeriană, o artistă alcoolică, jumătate prostituată, jumătate cântăreaţă stradală – mai cunoscută prin barurile din Belleville sub numele de Line Marsa – şi Alphonse Gassion, un acrobat de circ. Mama sa o va abandona după naştere, iar copila este crescută, pentru câteva luni, într-o cocioabă infectă, plină de păduchi şi râie, a bunicii sale materne, deseori hrănindu-se dintr-un biberon cu lapte amestecat cu vin roşu. Apoi, va fi înredinţată spre creştere bunicii din partea tatălui, urmând să crească într-un bordel în care aceasta era matroană, la Bernay, în departamentul Eure. Următorii ani din viaţa copilei, se vor desfăşura în lumea prostituatelor, printre cele zece angajate ale stabilimentului rău famat. La vârsta de 3 ani a rămas complet oarbă, din cauza unei afecţiuni numite keratită, care a dus la inflamarea corneei, iar biografii săi au remarcat faptul că şi-a recuperat vederea în mod miraculos, după aproape patru ani, şi după ce prostituatele au fãcut chetă pentru a o trimite într-un pelerinaj însoţit de rugăciuni, pentru recuperarea handicapului ei. După încheierea Primului Război Mondial, tatăl său este angajat la un circ ambulant și o ia cu el pe Édith, cu care împarte rulota ce-i servea de locuință. Dar tatăl său nu reuşea să adune suma necesară unui trai decent, astfel că micuţa Édith începe să cânte la colțuri de stradă, câștigând astfel ceva „mărunţiş”, pentru a-şi ajuta tatăl.

Acei ani, în care strada va juca un rol important în viaţa ei, au fost „rampa ei de lansare” şi o „şcoală a vieţii” care avea să-i ofere numeroase experienţe traumatizante. În anul 1932, la doar 17 ani, Édith rămâne însărcinată în urma unei legături cu un anume Louis Dupont, însă ea nu avea timp să-şi îngrijească copila, botezată Marcelle, care va muri de meningită, la doar doi ani. Édith s-a trezit la vârsta de 20 de ani într-o puternică depresie, cauzată de pierderea celei care avea să fie unicul ei copil, era părăsită şi de tată şi era obligată să frecventeze lumea cea mai mizeră a societății pariziene, a vagabonzilor, proxeneților, traficanților de droguri, a prostituției, în care continua să cânte pentru a se putea întreţine, la limita subzistenţei. În anul 1935, norocul avea să-i surâdă, după ce îl cunoaște pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului „Le Gerny’s” de pe „Champs-Élysées”, care o invită să cânte în localul său câteva melodii, a apariţie care a reprezentat debutul său artistic. Leplée îi inventează numele de scenă – Édith Piaf, sau „môme Piaf”, datorită staturii ei scunde, de doar 1,47 metri înălţime. La cabaretul „Le Gerny’s”, Édith înregistrează primele sale succese, iar celebrii Maurice Chevalier și Jacques Canetti, impresar la radio, au fost realmente impresionaţi de calităţile ei. În acelaşi an, Canetti o invită la o emisiune la radio, iar către finalul anului, îi facilitează înregistrarea primului ei disc, cu melodia „La foule”. Însă anii tinereţii au fost marcaţi şi de o boala care o măcina, încetul cu încetul, din interior: poliartrita reumatoidă. Afecţiunea avea să-i provoace artistei probleme semnificative ale articulaţiilor, însoţite de dureri atroce şi de deformări ale corpului. La 6 aprilie 1936, Leplée este asasinat, iar Édith se află pe lista suspecţilor de crimă. Presa de scandal îi popularizează atât de mult numele, încât, după ce ancheta a stabilit că este nevinovată, publicul o va îndrăgi fără limite. În anul 1937, Édith Piaf semnează un angajament cu Teatrul „ABC” din Paris, iar impresarul Raymond Asso, cu care avea să împartă şi un episod amoros, îi înregistrează discul „Mon légionnaire”.

Este momentul în care Édith Piaf este remarcată pentru vocea plină de dramatism, ce acoperă nuanțe infinite, un timbru excepţional izvorât din nelinişte şi revoltă. În perioada următoare, Édith începe o legătură amoroasă cu Paul Meurisse, un actor de cinema debutant, pe care îl părăsește, apoi, pentru compozitorul Michel Emer, cel care îi compunea melodiile „L’accordéoniste” și „Le disque usé”. Într-o perioadă în care Édith impresiona cu melodii precum „Le vagabond”, „Le chasseur de l’Hôtel” sau „Les histoires de coeur”, a venit ocupația germană, şi legătura ei cu mișcarea de Rezistență, în care a susţinut şi controversate concerte la Berlin, la invitația autorităților germane. Desigur, ea era un nume dorit la orice petrecere cu ştaif a acelei perioade, iar ea a dorit astfel să evite represaliile pe care le-ar fi suferit dacă ar fi refuzat invitaţiile, după o viaţă în care şi-aşa suferise enorm. În antiteză, Piaf ar fi ajutat, conform spuselor ei, nu mai puţin de 200 de prizonieri francezi să scape din Germania, după ce le-a furnizat în secret acte de identitate false, în timpul a două turnee. A urmat aventura cu textierul Henri Contet, încheiată rapid, după ce acesta refuza să îşi părăsească soţia, apoi Édith se consolează în braţele pianistului Norbert Glanzberg, iar Lou Barrier devine primul său impresar, care nu o va părăsi niciodată. Anul 1944, a adus o furtunoasă poveste de dragoste înfiripată între Édith Piaf și Yves Montand, un tânăr cântăreț debutant la acea vreme. Ce doi aveau să apară împreună în câteva concerte, în următorii doi ani. În anul 1946, Édith călătorește pentru prima dată la New York, pentru a cunoaşte gloria, împreună cu cei trei colaboratori talentaţi care n-o vor mai părăsi – Robert Chavigny, la pian, Marc Bonel, la acordeon, şi Louis Barrier, impresarul ei -, iar compozitoarea cea mai devotată va rămâne Marguerite Monnot. Trupa “Compagnons de la chanson“ o urmează în turneul american, iar Edith Piaf devine răsfăţata Statelor Unite, după câteva debuturi în faţa unui public pentru care “pariziană“ echivala doar cu “Chanel“ sau “Moulin Rouge“. Peste Ocean avea să-i cunoască pe actrița Marlene Dietrich și, mai ales, pe boxeurul Marcel Cerdan, cel care va fi marea ei dragoste şi pe care îl va numi „le meilleur amant du monde”. Numai că soarta nu a fost generoasă cu remarcabila artistă, fiindcă la 27 octombrie 1949, Marcel Cerdan și-a pierdut viața în urma prăbuşirii avionului în care călătorea, în zona Insulelor Azore. În seara tragediei, a ales totuşi să urce pe scenă, iar la „Imnul iubirii”, cântat, ca nimeni alta, versurile curgeau răscolitor: “Dacă într-o zi te smulge viaţa din braţele mele, dacă mori, departe de mine…“, pentru ca artista să leşine, efectiv, pe scenă după versul “Dumnezeu îi reuneşte pe cei ce se iubesc“…

Era doar una din incredibilele lovituri la care a trebuit să facă faţă în existenţa ei, şi un moment adânc de depresie, care cu greu ar fi putut fi depăşit. Aşadar traumatizanta experienţă avea să se regăsească în remarcabilele versuri pe care Édith le-a scris pe muzica Margueritei Monnot, care au dat lumii una dintre cele mai impresionante melodii, „L’hymne à l’amour”. În anul 1950, Édith se întoarce la New York pentru o serie de concerte, fiind însoțită de noul ei amant, Eddie Constantine, un actor și cântăreț american de origine ruso-poloneză, și de un secretar particular, pe nume Charles Aznavour, viitorul mare şansonetist, dispărut de curând dintre noi.

In anul următor, Édith Piaf este distribuită în comedia muzicală „La p’tite Lili”, alături de Eddie Constantine și Robert Lamoureux, însă artista, aflată încă în depresie, arată primele slăbiciuni, o consecinţă aproape firească a dependenţei de somnifere și stupefiante, „asezonate” cu porţii generoase de alcool. În acelaşi an a obţinut, totuşi, succese remarcabile cu melodiile „Jézebel”, scrisă de Charles Aznavour, sau „Je t’ai dans la peau”, compusă de Gilbert Bécaud pe un text de Jacques Pills – cel alături de care Édith avea să trăiască o altă poveste de dragoste. La 29 iulie 1952, Édith se căsătorește cu Jacques Pills, însă artista trăia între succese muzicale, dependenţa de medicamente, alcool şi numeroase cure de dezintoxicare. Au urmat alte eşecuri în viaţa sentimentală, dar şi numeroase turnee de mare succes, precum cele desfăşurate la New York, Mexico City, Rio de Janeiro sau Paris. În anul 1956, s-a produs separarea de Jacques Pills şi un nou amant, cântărețul de origine greacă Georges Moustaki, pe care ea îl lansase pe scenele pariziene şi alături de care avea să dea naştere capodoperei muzicale „Milord”, unul din remarcabilele ei succese. În anul 1958, Édith suferă un grav accident de automobil, în urma căruia rămâne cu dureri atroce, care o vor face dependentă şi mai mult de medicamente puternice. Trebuie să amintim şi o operaţie de pancreatită, un ulcer la stomac, astfel că tabloul clinic al artistei este unul dintre cele mai complicate. În acelaşi an, ea publica volumul autobiografic „Au bal de la chance”, ce cuprindea întâmplări din viața sa din perioada 1935 – 1958. În debutul anului 1959, Édith susţine un concert la New York, însă spre finalul spectacolului se prăbușește pe scenă, momentul reprezentând, în opinia biografilor ei, începutul sfârşitului, o perioadă marcată de din ce în ce mai dese internări prin spitale şi din ce în ce mai rare concerte. De atunci, jurnaliştii amatori de scandal ajunseseră să meargă la concertele ei doar pentru a nu pierde eventualul moment „senzaţional“ al prăbuşirii ei finale. Numai că finalul nu avea să se consemneze aici. În anul 1961, în pofida stării de sănătate deteriorate, înregistrează un succes remarcabil într-un concert în sala Olympia, cu melodia ei iconică, „Non, je ne regrette rien”. În primăvara anului 1962, artista se îmbolnăveşte de bronhopneumonie, însă şirul incredibil de evenimente nefericite din viaţa personală nu o împiedică să se recăsătorească, la 9 octombrie 1962, unindu-şi destinul cu Theophanis Lamboukas, sau Théo Sarapo, un bărbat mult mai tânăr ca ea, în vârstă de doar 26 de ani. Anul 1963 a găsit-o Édith Piaf epuizată de necazuri, de consumul de medicamente, doctorii îi stabilesc un diagnostic crunt, la 18 martie 1963, urca pentru ultima oară pe scenă, iar după o lungă convalescență, artista avea să treacă la Domnul la 10 octombrie 1963, la Grasse, în urma unei hemoragii interne declanşate de insuficienţa hepatică provocată de abuzurile de medicamente şi alcool. După ce Papa Paul al VI-lea i-a refuzat dreptul unei ceremonii catolice de înhumare, din cauza stilului ei de viaţă, Édith a fost înmormântată în cimitirul „Pére Lachaise” din Paris, în prezenţa a peste 40.000 de oameni, fiind prima dată după Război când circulaţia este întreruptă în capitala Franţei, pentru a permite unei mulţimi imense de admiratori – circa 160.000 de oameni, în total – să-i aducă un ultim omagiu.

În februarie 2007, avea loc premiera filmului „La vie en rose”, care prezintă viaţa cântareței Edith Piaf. Filmul a câștigat două Oscaruri, patru premii BAFTA, cinci premii Cesar, iar pentru performanța sa în rolul Piaf, Marion Cotillard a devenit prima actriță franceză care a câștigat un Oscar pentru un rol în limba natală. Posteritatea i-a iertat, desigur, viața care a abundat în alcool, țigări, sex, dezmăț și dependenţa de droguri. Au rămas doar cariera sa artistică remarcabilă, melodiile ei tulburătoare, nemuritoare, simbol al spiritului parizian, abilitatea excepţională de a transforma durerea în artă, pasiunea pentru meseria sa până la limita forțelor sale, o artistă legendară Edith Piaf Je Ne Regrette Rien Live Paris Olympia 1960care cu greu va putea fi uitată…