Andrei Pleşu

Limba romana - neologisme

Sursa internet

Neologism...

Secretarele nu-şi mai spun decât manager  assistant. Cizmarii sunt designeri. Mă aşteptam să fie vorba de crize de  aclimatizare şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai unei ţări mici, dar  vioaie. Nici gând.

S-a ajuns la un nou limbaj de  lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radio şi de televiziune, iar  cuvinte româneşti cât se poate de utile sunt înlocuite prosteşte de persoane  care stau prost şi cu vocabularul limbii române, şi cu gramatica ei. 

Tot soiul de absolvenţi şi  absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepţi şi comentatori  care par să-şi fi luat doctoratul la un sprit, înainte de a lua notă de trecere  la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului  fudul.

Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunităţi.

Nu mai suntem hotărâţi să facem  ceva, ci determinaţi.

Nu mai realizăm, ci  implementăm.

Nu ne mai ducem într-un loc, ci  într-o locaţie.

Nu mai luăm în considerare,  fiindcă anvizajăm.

Nu mai consimţim, ci  achiesăm.

Serviciul de întreţinere  a devenit mentenanţă.

Ceva care ţi se pare obligatoriu e  un must !!!

Nu mai avem speranţe, deoarece  am trecut la expectaţiuni.

Nu ne mai concentrăm, pentru că ne  focusăm.

Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci  un feed  back.

Nu mai  avem frizeri si croitorese, avem hair stilisti si creatoare de  fashion.

Cu  alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care suntem determinaţi să  o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne  focusăm in expectaţiunea unui feed-back pozitiv.

Motto:"Ca sa intelegi ca esti prost,  trebuie totusi sa-ti mearga mintea"                                                 (Georges Brassens)

Altă stupoare vizuală: văd tot mai des, mai ales în emisiuni de divertisment nocturn, o mulţime de fete cu buze exorbitante, baroce, turgescente, prelucrate cosmetic în aşa fel încât să pară doi crenvurşti aplicaţi samavolnic pe vechea gură a purtătoarei.

Adesea, îmi dau seama că duduile cu pricina sunt, la bază, frumuşele. Botox-ul a dat însă totul peste cap.

Chipul se reorganizează în jurul unui exces, în jurul unei excrescenţe invadatoare.

Aspectul tumoral al noilor buze e gândit, probabil, să ducă sex-appeal-ul până la urlet.

În realitate, eu unul rămân perplex şi inapt de orice divagaţie erotică: contemplu siderat o vietate din lumea ciudăţeniilor de la moşii de pe vremuri. (Îmi aduc şi acum aminte de Drăgaica de la Buzău, unde vizitatorii erau invitaţi să intre într-un mic circ improvizat, în care urmau să vadă „Feemeia, feeeemeia, Efeeea, Pompeeea, care se culcă c-un jaguaaar!“.)

Nu reuşesc să desluşesc „ideologia“ ascunsă în spatele acestei decizii anatomice.

E vorba oare de un accent pus pe o inavuabilă „funcţionalitate“?

E un fel de a atrage atenţia privitorului că persoana pe care o vede constă, strict, în buze, sâni şi popou?

Problema este că, în mod evident, buzele supradimensionate sunt invalidante: posesoarele lor au dificultăţi să vorbească articulat, să zâmbească, să mănânce!

Par corcite cu o altă fiinţă, care le parazitează, agresiv, chipul.

Oricum, e limpede că folcloricul canon al „guriţei“ (cu ale sale „buze dulci“) e depăşit.

Se preferă „guroiul“, ventuza cosmică, ochiul vulcanic al unui balaur.

Nu poţi să nu te întrebi, candid, cum se sărută o asemenea „instalaţie“?

De unde să începi?

Nu rişti să te îneci, să te prăvăleşti în abisul interlabial?

Sau să te sufoci, cu nasul prins în faldurile unui angrenaj imprevizibil?

Fapt e că doamnele despre care vorbesc par fericite.

Reuşesc să râdă mai tot timpul, expandând lateral, cu oarecare îndemânare, depozitul de carne dintre maxilare, afişează o feciorelnică mândrie în legătură cu adaosul creator pe care l-au impus portretului dat de Dumnezeu şi au mare succes în emisiunile de gang ale câtorva moderatori fără prejudecăţi, sau în dormitorul lui Leo din Strehaia.

În ce mă priveşte, bombăn senil, mă simt defazat şi recapitulez, visător, buzele mult mai elocvente pentru gustul meu ale câtorva vedete de pe vremuri…

Până şi bunicile mi se par mai sexy.”

Stupori alimentare (sursa internet)

Pană la pubertate, eram aproape anorexic. Am fotografii de pană la 12 ani care par a fi făcute cu un aparat Roentgen: mi se vă coastele ca la o radiografie.

După 14 ani, martirizat de obscure jocuri hormonale, am început să mă îngraş. În adolescenţă, am slăbit din nou. Apoi m-am reîngrăşat. Oricum, foarte devreme, am devenit un melancolic căutător de diete. Medicii mă dojenesc, legand toate neajunsurile mele organice de o dietă scăpată de sub control, iar amicii ştiu că, dacă vor să-mi facă un compliment, trebuie să-mi spună des: "Ai mai slăbit!" În sfarşit, cei care mă detestă nu ezită să-mi ia peste picior conturul, aşa încat să rezulte că mă îndop zi şi noapte, că fac orice pentru o sarma, că sunt urat, greţos, porc păros, înecat în valuri de grăsime etc. Fiecare, după anvergura urii şi imaginaţiei proprii.

Să ne înţelegem: nu sunt uşă de biserică. Sunt pofticios şi, eventual, lacom. Nu reuşesc să mă feresc, întotdeauna, de oarecari excese. Dar mă străduiesc.

Randurile de faţă nu vor să fie însă o confesiune lăcrămoasă despre eforturile şi eşecurile mele alimentare. Ci consemnarea unei crescande perplexităţi. Urmăresc de mult, cu atenţie, "bibliografia" nutriţioniştilor profesionişti şi, pe urmele cetăţeanului turmentat care întreba mereu cu cine să voteze, întreb şi eu, timid, dar tenace: "Eu ce să mănînc? Ce să beau? Cum să aleg dieta optimă?"

Ani de-a randul, mi s-a spus să prefer carne de vită. E plină de proteine, dar fără multe grăsimi, are necesarul de vitamina B, e, deci, energizantă şi ajută în cura de slăbire. "Duşmanul" prin excelenţă e porcul. Apoi, cohorte întregi de cercetători mi-au atras atenţia că s-a stabilit, pe baze experimentale, cat de periculoasă e carnea roşie.

Predispune la boli cardio-vasculare, la deces prematur, în variantele cancer de colon şi infarct. În plus, conţine prea mult fier şi neaşteptat de multe "grăsimi saturate" ("rele").

Savanţii "obiectivi" admit, pe de altă parte, că "acidul linoleic conjugat" prezent în compoziţia cărnii de vită stăvileşte dezvoltarea tumorilor canceroase. Una peste alta, e recomandabil, totuşi, să trecem pe carne albă: pui şi peşte.

Puiul are grăsimi "bune", protejează cordul, e dietetic. E drept, are mai puţine proteine decat carnea roşie. Dintr-odată însă, s-a descoperit că nici puii nu mai sunt ce-au fost. Crescuti artificial, adică indopaţi cu tot soiul de chimicale, ei conţin nişte "hormoni de creştere" care explică inflaţia de obezitate a ultimelor generaţii. Hormonii cu pricina provoacă pubertate precoce, cancer la sîn, cancer de prostată, creştere a colesterolului rău, boli de inimă. Ca să nu mai spunem că tot păsăretul e, potenţial, plin de "salmonella" şi de "campylobacter".

Mai bine peşte! E uşor digerabil, are iod, fosfor şi potasiu (ceea ce te face frumos şi deştept); să adăugăm avantajul paradoxal, că o bucată de peşte e cu atît mai bună,cu cît e mai grasă, căci grăsimea de peşte e miraculos anti-oxidantă, "anti-aging" etc. Da, dar are şi dioxină, iar de cînd s-a stricat mediul planetar (mai ales cel acvatic), asistăm la creşterea procentului de mercur şi metilmercur din compoziţia chimică a bietului animal.

Asta îl face toxic, cu efecte triste asupra evoluţiei sarcinii şi asupra sistemului nervos în general. În aceste condiţii, salvarea e duşmanul de altădată : porcul! Are proteine întăritoare, B-uri şi virtuţi auxiliare necesare slăbitului: provoacă rapid o salutară saţietate. Evident, e preferabil să alegi părţile slabe şi, dacă se poate, să nu le pui pe grătar sau la tigaie, ci, mai curînd, la fiert, sau la cuptor. (Ceea ce e valabil, de altfel, şi pentru vită, pui şi peşte: nu prăjit, nu afumat, nu uscat).

Aflăm însă că o anumită patologie animală le face pe toate suspecte. Vaca înnebuneşte, găinile fac gripă, iar porcii se îmbolnăvesc de "pestă porcină".

Poate că cel mai bine e să renunţi la carne. Deşi regimul vegetarian a fost dovedit ca incomplet din punct de vedere nutritiv şi născător de pernicioase "compensări" onirice (vise abundente cu fleici, carnăciori şi cotlete.).

Ce ne mai rămane? Băutura ! Dar şi aici lucrurile se complică. Eu, vechi diabetic, grăsun şi cardiac, am voie bere? În nici un caz! - strigă într-un glas medicii. Dar tot unii medici au descoperit de curînd, fireşte "pe baze experimentale", că berea conţine colesterol bun şi viguroşi anti-oxidanţi (nu mai vorbim de o bogată colecţie de minerale utile). Prin urmare berea e recomandată (sigur, cu moderaţiune) diabeticilor şi cardiacilor. Şi cand te gandeşti caţi ani de abstinenţă - cu argumente ştiinţifice - m-au ţinut departe de halbă. Dar vinul ? Cardiacii să nu prea bea roşu! - a sunat cuvîntul de ordine pană mai ieri. Francezii dovedesc, statistic, contrariul! Albul are, e drept, mai puţine calorii, dar efectele ambelor lichide sunt, de fapt, echivalente. Pe deasupra, albul produce insomnie.

Cum e cu tăriile?

Cardiacilor li se recomandă să bea: sunt vaso-dilatatoare.

Diabeticilor nu prea: deşi scad glicemia (păi, atunci le-aş bea ca medicament!), au efecte negative în plan neurologic.

Singura unanimitate savantă e că vitală e moderaţia şi că, de fapt, marele vinovat pentru toate e stresul. Concluzia: trebuie să mancăm puţin, fiert şi vesel! Nu prea contează ce.

Zilele trecute, am citit într-un ziar că micul dejun cu ouă şi carnaţi e o bună metodă de slăbire. Şi că un american a slăbit şapte kile într-o săptămînă mîncînd doar cîrnaţi cu bere.

Ştiinţa pare să evolueze spre un viitor tonic, generos, nediscriminatoriu.

Anything goes! În ce mă priveşte, sunt gata să devin, pe acest fundal, "dietetically correct"!

Privesc tandru spre omul viitorului : va fi erbivor, va evita orice formă de ebrietate şi ... va gîndi pozitiv