Andrei Plesu

Andrei Plesu - Limba romana - neologisme

sursa internet

Neologism...

Secretarele nu-şi mai spun decât manager  assistant.

Cizmarii sunt designeri.

Mă aşteptam să fie vorba de crize de  aclimatizare şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai unei ţări mici, dar  vioaie.

Nici gând.

S-a ajuns la un nou limbaj de  lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radio şi de televiziune, iar  cuvinte româneşti cât se poate de utile sunt înlocuite prosteşte de persoane  care stau prost şi cu vocabularul limbii române, şi cu gramatica ei. 

Tot soiul de absolvenţi şi  absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepţi şi comentatori  care par să-şi fi luat doctoratul la un sprit, înainte de a lua notă de trecere  la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului  fudul.

Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunităţi.

Nu mai suntem hotărâţi să facem  ceva, ci determinaţi.

Nu mai realizăm, ci  implementăm.

Nu ne mai ducem într-un loc, ci  într-o locaţie.

Nu mai luăm în considerare,  fiindcă anvizajăm.

Nu mai consimţim, ci  achiesăm.

Serviciul de întreţinere  a devenit mentenanţă.

Ceva care ţi se pare obligatoriu e  un must !!!

Nu mai avem speranţe, deoarece  am trecut la expectaţiuni.

Nu ne mai concentrăm, pentru că ne  focusăm.

Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci  un feed  back.

Nu mai  avem frizeri si croitorese, avem hair stilisti si creatoare de  fashion.

Cu  alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care suntem determinaţi să  o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne  focusăm in expectaţiunea unui feed-back pozitiv.

Motto :

"Ca sa intelegi ca esti prost,  trebuie totusi sa-ti mearga mintea !!!"                                                (Georges Brassens)

 „Binele“ răului totalitar

Andrei PLEŞU

Aparut in Dilema veche, nr. 815, 3-9 octombrie 2019
Sursa internet

Auzim mereu, mai des decît ar fi cazul, că „era mai bine înainte“. Ba că aveam siderurgie, petrochimie și fabrică de camioane românești, ba că Ceaușescu a făcut metrou, blocuri și o autostradă, ba că nu exista șomaj, că toți aveau casă, concedii „sindicale“ și învățămînt gratuit etc. Semnificativ e faptul că mulți dintre cei seduși de această formă de „nostalgie“ sînt tineri care, în 1989, aveau sub zece ani. Repetă deci, într-o țeapănă necunoștință de cauză, ce aud prin casă, pe la părinți și bunici. Dacă îi întrebi de ce era, totuși, atît de rău, de vreme ce era atît de bine, nu înțeleg ce le spui: nu pricep cum adică să nu găsești (decît greu, la noroc, sau cu pile) hîrtie igienică, chibrituri, carne, lapte, lămîi ș.a.m.d. Nu le vine să creadă că se întrerupeau, ore întregi, lumina electrică și apa caldă, nu li se pare plauzibil să n ai program TV decît două-trei ore pe seară, în bună parte cu „Nea Nicu“ ca vedetă, că, deci, te uitai, pentru „normalitate“, la televiziunea bulgărească, că s-au dărîmat sate întregi, cartiere orășenești și monumente cu valoare de patrimoniu sau că tot ce se publica trecea prin filtrul cenzurii ideologice. Nu mai vorbim de marea dificultate de a călători în afara țării, de munca „voluntară“ a elevilor și studenților pe ogoarele patriei, de naționalismul omagial după model coreean și cîte și mai cîte.

Cu o asemenea imagine în minte, n ai cum să nu te întrebi de ce a mai avut loc revoluția din decembrie 1989. Răspunsul vine prompt: mai întîi, cuvîntul „revoluție“ trebuie pus între ghilimele. Urmează explicațiile conspiraționist-autovictimizante: lovitură de stat, complot planetar antiromânesc, păcăleală de masă (să crezi că regimul capitalist e mai bun decît regimul comunist…), aranjamente ale ocultei mondiale, sorosisto-iudeo-masonică, maghiaro-sovietică, antidacogetică…

Ca unul care a trăit vremurile pre-decembriste, pot livra însă o altă imagine a „binelui“ totalitar, la care „nostalgicii“ nu sînt obișnuiți să reflecteze. Asta nu înseamnă că vreau să justific răul, că aș da prezentul pe trecutul comunist, că sînt orb la masiva ameliorare politică, socială, economică, geopolitică, pe care surparea regimului marxist-leninist a adus-o cu sine, cu toate neajunsurile ei colaterale. Ceea ce vreau să spun este că există paradoxale beneficii ale negativității. Că, teologic vorbind, lumea e, prin definiție, „căzută“ și că deci nici o „rețetă“ a ei nu poate fi perfectă, după cum însă nici o rețetă opusă nu poate fi compact neagră. Ne putem salva în orice context, ne putem bîlbîi în Rai, dar ne putem „consola“ acomodant în Iad. Efecte neplăcute pot avea toate „orînduirile“: bunăstarea te poate prosti, după cum sărăcia și privațiunile de tot soiul te pot înrăi. Binele poate fi ratat, Răul poate fi fentat sau valorificat.

Iată cîteva dintre relele convertibile în bine, pe vremea juneții mele și a generației mele (încă o dată: „binele“ de-atunci se obținea în ciuda sistemului, nu datorită lui): 1) Trăiam într-o lume săracă în „determinări“. Puținătatea tentațiilor și a opțiunilor posibile îngăduia orientarea spre esențial, spre valori atemporale; 2) Izolarea culturală favoriza – o spunea adesea dl Noica – frecventarea „marilor bulevarde“ ale cărții: „cariera“ academică în lumea liberă obliga la „specializări“ severe, la frecventarea unor comentatori secunzi, în vreme ce, pe-aici, puteai rămîne liniștit la Platon și Aristorel… 3) Munca intelectuală, prost remunerată și trecută în anexa „productivității“ proletare, păstra un nobil nimb de gratuitate. Făceai de plăcere ceea ce colegul apusean făcea și din considerente pragmatice, atent la competitivitate și relevanță profesional-socială. Un straniu avantaj apărea și în plan stilistic: nu puteai fi prea explicit în ceea ce afirmai (mai ales dacă nu era „conform“) și asta făcea loc aluziei fine, ironiei, subtextului subversiv, eschivei ofensive… 4) Masivitatea fără drept de replică a politicului avea ca efect neașteptat evacuarea lui, absența obsesivității contextuale a „ideologiei“; 5) Dimensiunea speranței era mai prezentă și mai intensă decît aceea a resemnării sau a „angajării“ vide. În lumea Răului ai un orizont de așteptare mai amplu și mai patetic decît într-o lume relativ bună; 6) Răul e, în comunism, „localizat“, ușor identificabil, de o impertinentă evidență… În lumile mai „complexe“, el e difuz, echivoc, mai greu de diagnosticat și mai greu de tratat; 7) Contextul încărcat de arbitrar și adversitate deschidea un amplu inventar de „adaptări“ și „derapaje“ compensatorii: pentru unii era cultura însăși, „marginalitatea“ cărturărească (a trăi, ca Syl-vestre Bonnard, in angello cum libello, sau ca Noica la Păltiniș), pentru alții – credința (cu corolarul riscantei concesii înțelepte: „dați Cezarului ce e al Cezarului…), profesia, familia, cercul de prieteni, mica boemă, diminutivarea dramei prin bancuri, înjurătură, bășcălie. Idealul era să nu faci compromisuri sau să nu faci compromisuri prea mari. „Scuze“ aveai oricînd: tocmai sperai să-ți apară o carte, să capeți un pașaport, să faci rost, „pe sub mînă“, de unele bunuri carente pe piață ș.a.m.d.

Am avut și defecte specifice. Prin excesul acomodării, românii au ratat, pînă tîrziu, rezistența reală, eficientă, riscantă (cu excepțiile de rigoare: Paul Goma, Doina Cornea, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, Vasile Paraschiv, Dan Petrescu și alții, nu mulți). Am recuperat „onoarea nereperată“ fie prin amplă gesticulație antiguvernamentală după 1989, fie prin forjarea unui concept discutabil: „rezistența prin cultură“. În alte foste țări comuniste, lucrurile au arătat (și arată) altfel.

Repet: ceea ce mi-am propus nu e să spăl portretul unei epoci pe care n-o doresc nici unei comunități omenești, ci doar să explic cum poate fi pînă și Răul digerat, „mîntuit“, trăit ca resursă de supraviețuire. Statutul „lumescului“ îngăduie un dozaj uneori imprevizibil al pierderilor și beneficiilor. Am văzut pînă și pușcăriași care, după eliberare, au avut crize de inadaptare la postura de oameni liberi. Asta nu înseamnă a idealiza pușcăria. Iar cînd mi se spune că „era mai bine înainte“, să nu mi se vorbească de siderurgie și blocuri, ci , măcar, de posibilul revers recuperator al pacostei…

Andrei Pleşu

Stigmatul etnic,

21 noiembrie 2019, 10:43, in adevarul.ro

După catastrofa degradantă a Holocaustului, ne-am fi aşteptat ca incriminarea cuiva după criterii etnice să nu mai funcţioneze niciodată în dezbaterea publică.   Sau, să fie amendată prompt, mergînd pînă la soluţii penale! Ei bine, de la o vreme, apartenenţa la o etnie sau alta a revenit, impertinent, grosolan, în ringul confruntării electorale, ca un cap de acuzare mereu la îndemînă. Nu-ţi vine să crezi! Vrei să dai în Siegfried Mureşan, te revolţi, ţanţoş, că îl cheamă Siegfried. Cioloş e şi el Julien, de Clotilde Armand nu mai vorbim… Dar marea lovitură de campanie e „neamţul“ ! Klaus Iohannis! Excelentă materie primă pentru caftangiul politic autohton! Se folosesc gaze lacrimogene pe 10 august împotriva protestatarilor? Cine vorbeşte! Neamţul! Specialist, prin naştere, în procedeul gazării din lagărele de concentrare! O cuconiţă nărăvaşă (olteancă, deh!) adulmecă şi ea primejdia. Neamţul vrea să facă noi lagăre de concentrare, în care să fie exterminaţi pesediştii. Cuconiţa cu pricina are antecedente semnificative. Se cunosc foarte bine apucaturile domniei sale !

La 16 ani a intrat, sedusă, în Partidul România Mare, al cărui preşedinte, Corneliu Vadim Tudor, propunea adunarea tuturor opozanţilor de la începutul anilor ’90 pe un stadion cuprinzător şi împuşcarea lor patriotică. Tot lui i se datorează oftătura patetică: „Evreii sînt mereu la putere în ţara asta amărîtă“.

Să fi fost Vadim neamţ? Mai nou, şi un impozant filosof ardelean face asociaţii crase între Iohannis, pe de o parte, şi Mussolini, Hitler & Company, pe de alta.  De la un metafizician fin ne-am fi aşteptat la analize ceva mai subtile.

E drept, domnia-sa ne-a mai făcut unele surprize candide: de pildă, şi-a intitulat un capitol de carte „Trialogul religiilor“, crezînd că „dialog“ înseamnă doar o vorbire în doi. O elementară cunoaştere a termenului, ar fi trebuit să-l prevină că „dia-“ nu are legătură cu „doi“ şi că „dialog“ poate fi şi o discuţie în trei, în patru, în cîte cîţi vrei… Dar la noi (la „români“?) poţi ajunge gînditor de elită, rector şi ministru chiar dacă ai mici carenţe de abecedar… „Rrromânii verzi“ care, în furor-ul lacom şi oportunist al luptei pentru putere, recurg prea uşor la atacul etnic, îşi ignoră propria istorie şi nu-şi onorează „tradiţionala“ ospitalitate. Pentru ei, nu poţi fi, simultan, cetăţean de sorginte germană şi loial ţării de adopţie. Aşa să fie?

Să privim în urmă: În cap de listă îl voi aminti pe regele Carol I, neamţ get-beget, dedicat însă României fără ezitare şi fără concesii (ca si Ferdinand I).

E cel care a modernizat radical ţara după unirea Principatelor şi cel care i-a obţinut independenţa, după secole de dominaţie otomană. Uităm prea uşor şi de Karl Storck, fondatorul şcolii româneşti de sculptură modernă, în succesiunea căruia a apărut Brâncuşi (pe al cărui profesor „bucureştean“ îl chema Hegel…). Nu vom întîrzia, acum, asupra unui inventar complet. Dar putem invoca oricînd contribuţiile decisive ale unor etnici germani la evoluţia culturii autohtone, de la Oskar Walter Cizek, critic de artă de anvergură, sprijinitor al avangardei româneşti din anii ’20 ai secolului trecut, pînă la un muzician ca Wilhelm Berger sau la scriitori ca Wolf von Eichelburg, Eginald Schlattner, Oskar Pastior, Herta Müller, ca să nu pomenim decît cîteva nume.

De neocolit este uriaşul patrimoniu de cultură şi civilizaţie lăsat, în Ardeal, de minoritatea saşilor în cei 800 de ani de convieţuire cu noi. E teribil, de altfel, ce de „străini“ bîntuie prin partea locului! Din păcate, ne-am trezit prea tîrziu.

Trebuia să începem curăţenia mai demult !

Trebuia să nu luăm modelul primei noastre Constituţii (cea din 1866) de la belgieni.

Trebuia să nu lăsăm o sumedenie de arhitecţi francezi să ne umple capitala cu clădiri „străine“: Ateneul Român, Banca Naţională, Fundaţiile Regale (azi Biblioteca Centrală Universitară), CEC-ul de pe Calea Victoriei, Tribunalul de pe Splai, Ministerul Agriculturii de lîngă Universitate, Facultatea de Medicină din Cotroceni sau Hotelul Athénée Palace (azi Hilton). Bine ar fi fost să nu ne dăm nici pe mîna numitului Carol Davila, de fapt un franco-italian (Carlo Antonio Francesco d’Avila), chiar dacă, fără el, am cam fi întîrziat cu învăţămîntul medical, cu organizarea primului serviciu autohton de ambulanţă, cu deschiderea primelor orfelinate, ba chiar şi cu inaugurarea Grădinii Botanice din Bucureşti (aranjată, vai, împreună cu un horticultor austriac).

      Fiindcă veni vorba de grădini, să amintim şi Cişmigiul, cel mai vechi parc public din Bucureşti, născut la iniţiativa generalului Kiseleff şi încheiat cu sprijinul expert al vienezului Wilhelm Mayer. Am zis Kiseleff? Da, „străinul“ care a participat la întocmirea Regulamentelor Organice de la noi şi care, ca ambasador al Rusiei la Paris, a sprijinit în mod eficace unirea Principatelor.

   Mai departe: cum de-am acceptat să se instaleze în biata, obidita noastră ţărişoară primii pictori post-bizantini din Principate (Schiavoni, Livaditti şi Chladek), ultimul dintre ei profesor esenţial al lui Nicolae Grigorescu ? ca si Theodor Aman ( cu tatal Dimo, aroman poreclit Aman), intemeietor de scoala.

      Dar „ghinioanele“ noastre nu se opresc aici.

Lingvistica şi folcloristica românească sînt opera unor fondatori „alogeni“ :

Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Heimann Hariton Tiktin.

     Imnul naţional („Deşteaptă-te, române!“) a fost compus de Anton Pann, născut în Bulgaria de azi, cu numele de familie Petrov.

    Ce să mai spunem de românii celebri, cu unele antecedente nu tocmai româneşti:

Vasile Alecsandri (cu un bunic evreu botezat),

Alexandru Xenopol (un nume care, în traducere, ar însemna „fiul străinului“), cu un tată englez de origine evreiască, sau

B.P. Hasdeu, cu o genealogie greu de sistematizat…

Rosetteştii şi Ghiculeştii erau cam greci, de Cantacuzini nu mai vorbim.

Ion Luca Caragiale era aromân (greco-albanez?) cu un tată născut la Constantinopol,

marele Nicolae Iorga se trăgea, după mamă (Arghiropol), din greci bizantini şi după tată din munţii Pindului,

iar Constantin Noica avea drept străbunic pe un anume Gigantis.

        Iată tot atîtea motive să cer scuze, în numele poporului român, compatrioţilor noştri de toate etniile pentru cuvintele proaste ale cîte unei nulităţi autohtone.

     Românii normali nu gîndesc ca ei!

În rest, rămîne cum am vorbit: m-am săturat de derbedei, de proşti şi de ţoape!

Comorbidități…

Andrei PLEŞU

Sper, cum sperăm cu toții (în afară de cei care cred că virusul e o șmecherie planetară), sper, deci, să trecem de criza pandemiei, fără pierderi gravisime. Dar și dacă vom reuși, „comorbiditățile” rămîn… Și nu mă refer la cele care definesc patologia însoțitoare a infectării cu COVID-19, ci la cele de care suferim și vom suferi încă mult timp, în ambianța noastră politică, mediatică, economică, socială, financiară. A face un inventar cuprinzător al acestor „comorbidități” naționale nu e treabă de hebdomadar. Dar se pot menționa cîteva, în speranța că instituțiile specializate le vor cerceta cu un spor de rigoare și că și publicul cititor va cădea, nițeluș, pe gînduri.

Unele sînt general umane. De pildă, absența unei minime capacități de a exersa dubiul. E plină lumea și mai ales lumea noastră de campioni ai certitudinii. Nu dăm doi bani pe reflecție răbdătoare, pe interogativitate, pe căutare. Noi știm! Sîntem deștepți, edificați, cu mii de pași înaintea „prostimii”, dar și a fandoselilor filosofice ale „elitiștilor” „autointitulați”. Știm! Care-i problema?! Ce atîta tapaj, ce atîta politichie interesată? Lucrurile sînt clare! Vrei să pricepi ceva, întreabă-mă pe mine! Uite cum stă, de fapt, chestia! A, nu te lași convins? Ești prost! Bine-ți fac manipulatorii care te încalecă zilnic! O componentă de subtext a siguranței de sine este nevoia de a avea mereu dreptate și, de fapt, convingerea că așa și e. Știi tu mai bine! E cu neputință să te înșeli! De-aia se și enervează caraghioșii din jur! Prin simpla ta prezență le demaști ignoranța.

În lumea presei, comorbiditatea „fondatoare” e pofta nesătulă, dizgrațioasă, de „rating”. Păi, cum altfel?! Nu din asta trăiește gazetăria? Cine ar mai cumpăra și citi știri care nu sînt „breaking”? Totul e chestie de ambalaj. Trebuie să anunți cît se poate de des și de țipător dezastre (meteorologice, electorale, spitalicești, instituționale, private, erotice, funerare, judiciare, conjugale, ecologice ș.a.m.d.). Iar gazetarul trebuie să fie tot timpul un acrobat al bășcăliei și al injuriei groase. N-are mamă, n-are tată, n-are reguli! Te ia la mișto sau îți rupe gîtul. O colegă (care nu-i prea seamănă) se infectează cu COVID? Ce șansă! Dăm de pămînt cu ea și cu postul de televiziune pe care îl slujește. Lasʼ că știm noi! Au vrut să-și potențeze imaginea! Afaceri dubioase! Minciuni! Fițe! Dar noi ăștilalți, de la enciclopedistul Ciutacu la marele Găinușă și la alții din aceeași făină, nu ne lăsăm fraieriți de o hoață manevră de marketing. Luați de-aici! În genere, „a face presă” e a dezgropa morți, a înmormînta vii, a face dezvăluiri învăluitoare, a păcăli cititorul cu titluri sub care e altceva sau nimic. „A patra putere în stat” se comportă ca fiind prima. Scandalul e axa talentului jurnalistic: autenticitate, curaj, haz, „meserie”. Iar „vedeta” domeniului are un tip de autoritate, de supremație, de prestigiu, față de care tot restul lumii e simplă materie primă… (Nu pot să nu menționez, rapid, și o „procedură stilistică” de mare noblețe, utilizată, cu vesel aplomb, de polemiștii experți ai momentului: caricaturizarea numelui și a etniei: președintele e neamț, adică Werner, adică „Guwernerul meu”, numele prim-ministrului poate fi caricaturizat ca „Lucovid Orban” și cîte și mai cîte asemenea piruete de virtuozitate scriitoricească, de natură să distreze, educativ, poporul.)

Ce să mai spunem de lumea politică? Ne-am bucurat să ne eliberăm de amatorismul de gașcă al guvernării PSD. Dar nu putem să nu înregistrăm, cu melancolie, o „democratizare” a amatorismului într-o ambianță politică pentru care a administra țara e, pînă la urmă, o problemă electorală. Nu contează prea mult competența reală, performanța profesională, calitatea umană, educația, ținuta, CV-ul. Apar miniștri fără prestigiu verificabil, fără isprăvi trecute (de natură să-i legitimeze), fără profil și fără iradiere convingătoare. Am certat-o pe Lia Olguța Vasilescu (care spunea „tramvai” în loc de „travail”) pentru franceza ei, dar auzim acum un ministru liberal al Mediului care citește un text în engleză cu priceperea filologică a unui muncitor sezonier. Nu vreau să intru în detalii, dar dacă te gîndești la miniștrii noștri interbelici, ba, îndrăznesc să spun, chiar la primele guverne post-decembriste, cazi în depresie… Relațiile private, calculele de campanie, fudulia provincială au devenit criterii supreme în metabolismul guvernamental. (O mică paranteză: nu m-a deranjat faptul că dna Vasilescu nu știe franceză sau că dl Costel Alexe nu știe engleză; mă deranjează tupeul țanțoș al ambilor de a vorbi, nefiind obligați, în idiomuri de care n-au habar. E o formă de impostură, care nu garantează calitatea umană necesară pentru a administra o țară.)

Alte comorbidități? Prostia volubilă (extinsă la nivel planetar) și carierismul inerțial, în cheie finuț găunoasă ca la Tăriceanu, nătîng-ostășească precum la Cataramă (o adevărată mobilă gînditoare) sau zglobiu pubertară ca la Ponta. Nu încetez să mă mir și de suficiența inexpresivă a dlui Barna. Evident, lista e mult mai lungă. Am mai invitat, cîndva, cititorii să consulte fișele biografice ale parlamentarilor noștri, pentru a lua notă de „anvergura” celor care ne conduc. Nu mai vorbesc de „flexibilitatea” autohtonă a politicienilor. De curînd, am aflat că partidul (fatalmente „umanist”) inventat de dl Dan Voiculescu a absorbit vechi cadre din alte partide, pe a căror pricepere și consecvență ne putem baza: Teodor Meleșcanu (pentru a cărui vitalitate nu există niciodată pe piață destule partide bune de testat), geniala oratoare Maria Grapini, neobosita Grațiela Gavrilescu (fost, între multe altele, viceprim-ministru al inenarabilei Viorica Dăncilă) sau Cătălin Harnagea, un fel de Mata Hari de Dîmbovița, cu mari realizări profesionale, despre care însă nu poate vorbi, căci sînt secrete… O dată mai mult, simțul pentru oameni al „profesorului” Voiculescu se dovedește… Intact.

Nu mai am putere să inventariez toate simptomele comorbidităților naționale. România seamănă tot mai mult cu o clinică, în criză de paturi, ventilatoare și saloane de terapie intensivă. După Primul Război Mondial, minunatul P.P. Carp știuse să ofteze profetic: „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni!”. Dar dacă ne moare și norocul?

P.S. Tocmai încheiasem acest articol cînd am descoperit pe net că „mii de români” cer demiterea Andreei Esca de la postul de televiziune unde lucrează. E vorba de un „grup anticovid”, supărat că celebra știristă a făcut propagandă interesată pentru știri false. Iată, în sfîrșit, o probă de gîndire civică valahă! Andreea Esca este un caz rar, în presa noastră, de prestație decentă, cuviincioasă, non-agresivă, impecabilă profesional. Vorbește corect românește, nu se dă mare, nu caută să facă tapaj cu orice preț. Așadar: afară! Poporul suveran nu înghite asemenea fasoane! Și se bate, gata de sacrificiu, pentru binele nației. N-am ce comenta. Mi-e mai la îndemînă să citez o vorbă a lui Cioran: „Sîntem copți ca să dispărem!”.        

Adevarul.ro